Piticigratis

Românii citesc cel mai puțin din Europa. M-am gândit să tratez această boală cruntă scriind direct trei cărți care pot fi citite în două ore. Cea mai scurtă trilogie din istoria omenirii ca număr de pagini, dar cu densitatea unei trilogii reale de peste 2000 de pagini. E cea mai lungă chestie scrisă de mine și terminată. (am obiceiul prost să încep multe chestii). Se cheamă TRILOGIA TESTICULARĂ E o parodie după distopii futuriste young adult cu ceva critică socială, într-o lume în care oamenii își dau seama că cei născuți din testiculul din dreapta devin de dreapta și cei născuți din testiculul din stânga devin de stânga, ceea ce divizează complet societatea, până apare eroina noastră, născută dintr-un coi de mijloc. Nu cred în citit de pe hârtie, așa că am să pun GRATIS, toată această operă superbă, pentru absolut toată lumea. Poți să o descarci PDF din linkul din primul comentariu sau EPUB direct de la mine de pe site. Este cea mai bazată chestie pe care am scris-o vreodată, împrăștiați-o la cine vreți, lăudați-mă pe unde puteți și spor la lectură!

Ok, am stat 6 ore să descifrez sistemul politic american și cred că pot să vă explic clar și simplu ce s-a întâmplat. Parlamentul american se cheamă Congres. Senatul are 100 de membri și Camera Reprezentantilor 435. Din start e greșit. Dacă ar avea sistemul nostru românesc, net superior, ar avea 8370 de parlamentari. Dar ei nu vor să fie serioși. Anyway, reprezentanții se aleg la doi ani și senatorii la șase ani, câte o treime la fiecare doi. Ambele erau controlate de republicani până ieri. Dar acum, pentru că democrații au câștigat majoritatea în Camera Reprezentanților, pot să blocheze mișcările în diagonală ale lui Donald Trump. Dar doar în zilele pare din lună. Evident, de zilele impare se ocupă Senatul. Din fericire, democrații controlează și senatul și acum pot muta mascota Robingo în partea dreaptă a pupitrului, ca să îl forțeze pe Trump să facă câte o mișcare laterală pentru fiecare mișcare în față. Și îi interzice să mai mănânce între 12 noaptea și răsărit, ceea ce îi limitează o parte din puteri. Acum, evident, Trump mai are Curtea Constituțională. Care poate juca cartea de reverse Uno și bloca una dintre camere pentru o tură, în care JD Vance poate muta piesele lor în locul lor. Logic, întrebarea simplă pe care o aveți toți e: Ce înseamnă asta pentru noi, românii? Răspunsul e simplu. Dacă până acum cam toate partidele dădeau șpagă bani din banii noștri la Republicani ca să ne ignore elegant, de azi înainte vor fi nevoiți să dea bani și la Democrați, ca să ne ignore elegant și ei. S-a înțeles?

Politica americană e ca baseball-ul. De la distanță arată interesant, dar cu cât înveți mai mult regulile, cu atât ți se pare mai tare că e o idioțenie. Cred că și la baseball găsești niște românași care n-au avut prieteni în copilărie și, dacă deschizi subiectul, o să dea ochii peste cap și o să zică: „De fapt, nu înțelegi tu. Hai să îți explic eu complexitatea”. Așa-s oamenii plictisitori. Își aleg niște hobby-uri pe care nu le mai are nimeni în jur, poate păcălesc pe cineva că au o personalitate. „Vai, eu urmăresc baseball, emisiuni japoneze de gătit, croșetat subacvatic și politică americană internă. Uitați-vă la mine ce interesant sunt!” Toți oamenii ăștia o să comenteze astăzi rezultatele alegerilor midterm de la americani. Nu pentru că ar avea vreo relevanță prea mare pentru noi, ci pentru a o face pe interesanții. Să se simtă deștepți în timp ce scriu, convinși că dețin informații rare pe care puțini români sunt în stare să le interpreteze. Genul de oameni cărora le zvâcnește puțin când își imaginează că cineva le citește vorbele și se gândește: „Mamă, ce deștept e ăsta! Îi mulțumim că există și că ne explică lucruri care depășesc inteligența omului mediu!”. Dacă îi vedeți, haideți să râdem de ei și să le amintim că personalitatea nu stă în hobby-uri obscure. Că doar un om foarte banal se chinuie în halul ăla să pară diferit. Iar despre midterms, din câte știu, au mai multă relevanță pentru politica lor internă. De care nu ne pasă prea tare. Extern, tot cam ce vrea curul lui portocaliu o să facă caricatura lor de președinte. Sigur, aici băieții ăștia cu personalitate păstoasă o să sară să explice de ce, de fapt, ar trebui să ne pese. Poate îi aplaudă și pe ei, în sfârșit, cineva. Nu, nu ne pasă. Păstrați-vă gargara pentru clubul de filatelie sau unde rahat se strâng oamenii anoști când se strâng. Nu picați în capcană. Midterms nu sunt subiect pentru noi. Doar vor ei să ne păcălească că sunt, pentru că se simt necitiți și nebăgați în seamă.

A, oau. Stânga vs. woke. Vreți să spuneți că: - o ideologie născută în think tank-uri corporatiste după protestele împotriva celor 1%, ca să deturneze lupta de clasă spre o luptă în interiorul clasei; - căreia nu îi pasă de valorile vechi de stânga și de cine are banii, concentrându-se în schimb pe discriminări și privilegii în interiorul clasei de jos, chestii cu zero miză financiară; - care, deși s-a format în societăți euro-americane construite de oameni albi, urăște omul alb, mai ales dacă e bărbat și heterosexual, și îl consideră cetățean de categoria a doua, îmbuibat de privilegii și vinovat de toate relele pământului; - care a fost adoptată doar de tineri urbani, studenți la facultăți umaniste unde nu prea ai nevoie de inteligență sau logică să intri; - oameni inapți și crescuți în puf, cărora tati încă le plătește chiria și mami le umple frigiderul cu mâncare gătită; - care a ajuns complet bastardizată în România, pentru că noi nu am avut imperiu colonial și suntem ZERO responsabili de dramele altor popoare - care nu crede în granițe, garantul de bază al oricărui stat, și are impresia că orice om dintr-o societate falimentară are dreptul să sară granița într-o societate funcțională și să stea pe ajutoare sociale dacă e sărac și trist; - căreia îi pasă mai tare de foamea lui Ahmed, arab din Magreb, decât de cea a unui vecin sărac și iobăgit de corporațiile care au distrus sistemul sindical; - care a inventat cancel culture și mobbingul persoanelor declarate „imorale” pentru niște like-uri pe internet, transformând justiția socială în act performativ de influencing; - care, prin elitismul ei, insultă și înlătură orice om care nu e 100% aliniat cu valorile declarate ale curentului; - care a transformat feminismul în femcelism de manhate. Nu se mai vrea egalitate, se vrea doar dărâmatul bărbaților din poziții de putere, convinse că patriarhatul e de vină pentru toate relele, deși, obiectiv, nu există; - care e 100% responsabilă de renașterea extremismului de dreapta, apărut doar ca reacție la curentul woke și, în principal, la politica lor tâmpită de a transforma țările lor în azile pentru săraci de pe alt continent; - care cu siguranță m-ar declara extremist de dreapta după lista asta, deși eu sunt perfect de centru stânga e o ideologie toxică și falimentară? Oau. Ce descoperire. Nu știam toți asta din 2016? Stai să mă uit la ceas. E 2026. Habar nu am cine e Cătălin Moise, dar nu o să mă uit la un eseu video de o oră și ceva pe un subiect clar și lămurit pentru toți oamenii normali care nu suferă de stinghereală socială și nu vor să compenseze prin moralitate performativă, poate îi vede cineva și îi aplaudă. E ca și cum m-aș uita la un eseu video care vrea să demonstreze că apa e udă, PSD fură și, dacă bagi andreaua în priză, s-ar putea să dansezi un dans dureros. Chiar nu e nevoie. Știm deja.

Voi credeți că e ușor să fii baron PSD dar habar nu aveți prin câte trec ei. Să fii nevoit, cum vezi pe cineva de la presă, să ascunzi ceasul, blana, mașina, casa, amanta, excursiile, bijuteriile, tablourile și cutia de pantofi plină cu bani. Să nu poți să te bucuri de ele plenar. Să fii mereu cu ochiul geană și cu scorbura pregătită, să le budești. E de muncă, stai cu grijă. Vă zic sincer, voi care nu aveți ceasul, blana, mașina, casa, amanta, excursiile, bijuteriile, tablourile și cutia de pantofi plină cu bani din șpăgi luate pentru contracte cu dedicație din bani publici sunteți de fapt ăia câștigați. Dormiți liniștiți. N-aveți grija asta că vă pozează cineva încălțările și după scrie că n-are cum un prefect cu salariu de 2000 de euro să își ia espadrile din falcă de crocodil de 9000 de euro. Că așa e plebea meschină. Ar prefera să fie crocodilul în natură, să muște copii, decât să fie la tine în picioare, unde nu poate agresa pe nimeni. După care scriu tot soiul de neajunși comentarii răutăcioase pe internet și îți faci sânge rău. Te întreabă vreun jurnalist de-ăsta plătit din interese străine ce legătură ai cu nuștiuce ventuză cu craci care pare că e amanta ta și poartă 15 000 de euro de cadavre de șinșile pe spate când o ții de mână și ești nevoit să zici că nu o cunoști, n-ai cunoscut-o niciodată și habar n-ai ce contracte cu statul au firmele ei. Ea se supără, trebuie să îi mai iei încă o blană, făcută din 5400 de prepuțuri de urși Panda ca să o îmbunezi, ea iese în lume mândră, lumea o întreabă cât a costat flocoșenia, ea din reflex zice 500 de lei scurtul și se face de rușine, plânge, trebuie să cauți diamante însângerate de Tanzania cât căcărezele oii pe care o plimbai în copilărie, înainte să te faci șoferul unui politician care te-a lăsat în locul după ce s-a retras doar pentru că îi aduceai plicurile fără să umbli în ele, ca să te ierte. Nu e ușor. Îți vine uneori să te urci în Aston Martin-ul cumpărat pe firma unei bunice care are ca obiect de activitate comerțul cu murături și cu toate astea a vândut tuturor primăriilor din județul tău opritoare de uși cu 1000 de lei bucata și să îți iei naibii lumea în cap poate spre vila de pe lacul Como sau poate hotelul din Madagascar sau poate pensiunea din Argentina și nici nu poți să dai cu banul că banul are două fețe și tu ai de ales între trei destinații. N-o să înțelegeți voi niciodată probleme de-astea. Sunteți norocoși.

Vânzătorii de țară I Cu vecinul Cristi nu sunt neapărat prieten. Nu ne-am văzut niciodată pe afară, să ieșim undeva. Dar avem balcoanele lipite și, mai mereu, seara, ne nimerim amândoi la câte o țigară, cu capul pe geam, să mai schimbăm o vorbă. De ani de zile. De data asta am o teorie bună pentru el. Au făcut ăștia țânțarii rezistenți la frig. În fiecare an apare ceva nou. Ca să fie viața cu 5% mai de rahat. Nu mai mult, că, dacă ar fi mai mult, s-ar răscula lumea. Ne perpelesc la foc mic. Ca pe broasca aia lăsată într-o oală pe foc, care nu-și dă seama că apa s-a încălzit decât când e prea târziu. — În mod normal, aș fi de acord cu tine, zice el cu ochii în telefon. Face o pauză puțin prea lungă, în care chiar pare că nu mă ascultă. — Dar uite, s-a dus direct cu 100% mai de rahat. Vor ăștia să ne vândă țara! — Cine? întreb eu ca prostul. Deși era clar. — Cum cine? Nu vezi cât de mulți sunt? Sunt peste tot. S-au adunat și vin peste noi s-o vândă. Lasă telefonul și începe să se uite în zare. Mă uit și eu. Aerul e încărcat. Nu se mai aud mașini pe străzi. Se întâmplă ceva. Sunt revoltat. Îmi vine să dau un pumn în geam, dar știu că e prins prost, că l-am pus eu. A zis nevastă-mea să închidem balconul. Atât s-a putut. — Cum, mă, să-ți vinzi țara? E ca și cum ai vinde-o pe mama! zic eu, evident înfierbântat. — Ei, nici chiar, mă corectează Cristi. Hai să zicem o soră de-a lu’ mama. — Exact. E ca și cum ți-ai vinde o mătușă bună, din partea mamei! Suntem de acord. Ne uităm unul la altul și pasul următor e evident. Suntem bărbați patrioți în putere. E responsabilitatea noastră. Sigur gândesc și alții ca noi. N-avem cum să-i lăsăm să ne vândă țara. — Ieșim în stradă, intrăm în ei, zic, perfect conștient că am rufe de scos din mașina de spălat și de pus în uscător. Lasă, să se împută. Există lucruri mai importante pe lume. Cristi dă din cap. Dacă balcoanele noastre ar fi fost mai apropiate, ne-am fi dat și mâna. Ajung în fața blocului. Cristi are pe umeri steagul României, ca o mantie de supererou. Sunt invidios că nu m-am gândit și eu. Urc să-mi iau steagul. Deși Cristi zice că mă așteaptă, nu-l mai găsesc jos când cobor a doua oară. E drum lung până la etajul patru și înapoi. N-a scăzut în ochii mei pentru că nu m-a așteptat. Dinspre centru se aud răcnete. Probabil s-a dus spre ele. Pornesc în pas alert, dar nici extrem de alert, pentru că n-am cardio atât de bun încât să-mi permit să-mi consum bateria atât de repede. Până ajung la capătul străzii, mi se mai alătură doi tipi. Pe unul îl știu: e Răzvan, cu care jucam baschet când eram mici. Încă doi vin fără steaguri și ne zic să-i așteptăm cât se duc să și le aducă. Nu-i așteptăm. Dacă sunt patrioți adevărați, să ne prindă din urmă. Suntem trei. Suntem semeți, îndârjiți și încrâncenați de dragostea de patrie. Dar nu suntem pregătiți pentru puhoiul de vânzători de țară care vine spre noi și ne mătură. Toți au steaguri. Le-au luat ca să le depună când vând țara. Mă înfior de silă când mă gândesc la asemenea lipsă de coloană vertebrală și de bun-simț. Suntem luați pe sus și târâți de mulțime. Răzvan dispare cu puhoiul spre dreapta. Băiatul celălalt mă trage de mână și ne ascundem într-o alee ferită. Suntem patrioți, dar suntem doar doi. Ei sunt mii. Trebuie să ne regrupăm. E prea târziu să-l întreb pe Băiat cum îl cheamă, deși practic aproape mi-a salvat viața. Deja ne cunoaștem de aproape o oră. N-ai cum să mai arunci întrebarea în conversație fără să pară ciudat. O lăsăm amândoi așa. Nici el nu știe cum mă cheamă pe mine. La capătul celălalt al aleii găsim, în sfârșit, o situație în care ne putem demonstra angajamentul. Cinci vânzători de țară au încercuit patru patrioți și flutură amenințător spre ei steagurile furate. Ai noștri sunt cu spatele la zid. Eu și Băiat ne înțelegem din priviri. Suntem mai puțini, dar avem de partea noastră surpriza și flancul. Ne insinuăm în coasta lor. Când ne văd, deja e prea târziu. Ajung lângă cel mai mare dintre ei. Are doi metri, e chel și are barba până între sfârcuri. Ridic direct un deget amenințător în aer și-i zic: — Nu ți-e rușine, măi... măi netrebnicule! Se dă în spate, lezat de apostrofare. După acest croșeu verbal, vin și cu uppercutul: — Ce fel de om trebuie să fii ca să-ți vinzi țara?! Se înroșește tot, dar nu se lasă. Ridică și el degetul în aer și îl scutură spre mine, plin de violență acuzativă. — Ascultă aici, măi pezevenchiule! Cum își permite unul ca tine să mai și vorbească? îmi zice el, încă amețit de seria de poziționări morale primite drept în figură. Îl văd și pe Băiat. Le ține piept la doi trădători. Are ambele mâini în aer și scutură din ambele arătătoare în același timp. — Mișelule! zic eu. — Potlogarule! îmi răspunde uriașul. — Pramatie! plusez. Îmi mușc buza. Încep să regret că nu i-am așteptat pe băieții ăia doi să-și ia steagurile. Am fi discutat altfel cu ei dacă am fi fost patru. Cinci cu Cristi, despre care sufletul meu știe că nu e timp să-l jelească acum. Poate e, totuși, mai bine. Mă enervez și escaladez situația. Îndrept palma deschisă spre el, ca un tampon de vagon, și încep să merg. Lent, dar hotărât. Mă vede și începe să facă la fel. Ne îndreptăm unul spre celălalt, cu palmele gata de coliziune. Ce se va întâmpla când se vor atinge? Nu știu, dar nici nu cred că se va întâmpla. Cineva o să clipească și o să se ferească. Și acel cineva n-o să fiu eu. Din fericire, nu se ajunge acolo. Cei patru patrioți, buimăciți până atunci, sunt inspirați de curajul nostru și se năpustesc asupra trădătorilor, scuturând puternic din degete. Trădătorii se sperie și dau înapoi. Suntem șase la cinci. N-au nicio șansă. Aici se întâmplă dezastrul. Un trădător de țară se izbește cu spatele de Băiat. Se împiedică unul de celălalt și cad amândoi. Băiat se julește la cot, iar trădătorul cade pe palmă, cu încheietura într-o poziție aiurea. E clar că o să-l doară câteva zile. — Ultraj! țipă amândoi. Apoi îi bufnește râsul. — Și tu ești infiltrat? întreabă trădătorul. — Da, SRI, zice Băiat, cu chipul întunecat de usturimea cotului. — Eu sunt de la SIE, zice trădătorul. — De la armată, zice unul dintre cei patru patrioți. — Poliție, zice încă unul. Restul se prezintă pe rând: Jandarmerie, SPP, încă unul de la armată, încă unul de la MAI și unul de la STS. — Nici nu știam că STS are infiltrați, zice Băiat, în timp ce colegul de la SIE îi pune ușor un plasture pe cot și suflă peste rană. — Care-i șansa să fim toți infiltrați? rânjește unul dintre patrioți. — Tu de unde ești? mă întreabă Băiat. Toți mă privesc curioși. Înghit în sec. — Băieți, eu nu sunt infiltrat. Sunt patriot pe bune. Râd toți și oftează, apoi mă bat pe umăr. Își aprind câte o țigară. Băiat îmi întinde și mie una, apoi îmi zice pe un ton grav: — Chiar dacă sunt infiltrat, să știi că acea camaraderie dintre noi a fost reală. Mă bazez pe tine să nu spui nimănui că ai văzut infiltrați. Mă privește în ochi, apoi își smulge o geană și mi-o întinde. — Drept răsplată, dacă vei ajunge vreodată la ananghie, suflă în geana asta și toți infiltrații de pe o rază de douăzeci de metri vor sări de partea ta. Hai, fugi, până nu te iau la secție! Îmi iau steagul și fug. Țara are nevoie de mine. N-am timp de mimat patriotismul cu toți infiltrații. Ajung într-o piațetă. Situația e gri. Vânzătorii de țară sunt câtă frunză, câtă iarbă. Dar se vede și o rază de soare printre nori. Într-un colț, câteva duzine de patrioți au organizat o redută și le țin piept cu spor ticăloșilor. Urlă invective elevate și scutură din degete spre ei, cu piepturile umflate ca niște maniaci. Între mine și ei e hoarda. Îmi leg steagul în jurul gâtului, țin palma în față și alerg spre ei cu toată viteza de care sunt capabil. Cu cealaltă mână îmi bat obrazul într-un ritm infernal. Se dau la o parte când mă văd și-mi fac o cărare până la redută, unde sunt primit cu urale și brațele deschise. Dar nu e timp de lauri. Îi învăț repede tehnica și formez o avangardă. Atacăm în V. Toți 27, cu mine drept vârf de lance. Palmele în față, câte un deget bătând obrazul. Îi spargem năpraznic în două și îi împrăștiem ca pe potârnichi. Piața se golește. Ni se alătură alți patrioți. Suntem deja un pluton. Dar nu e timp de răgaz. Războiul evoluează. Dușmanul se adaptează. Învață tactica noastră. Două V-uri de dușmani ne lovesc din direcții opuse și ne destramă bruma de organizare. Ne frângem de ei ca o corabie de stânci. Sunt steaguri pe jos. Oameni ușor juliți și dezorientați. Mi se înmoaie genunchii. Doi patrioți mă iau de brațe și mă scot de acolo. Încep să hiperventilez de nervi și deznădejde și văd negru în fața ochilor. Nu neapărat stare de leșin, dar posibilă cădere de calciu. II Mă trezesc într-un subsol. Douăzeci de patrioți cu mine. E iarăși seară. Se făcuse dimineață când ne prinsese busculada. Dintre toți cei cincizeci câți eram, patrioții de acolo reușiseră să mă salveze doar pe mine. Ceilalți n-au pățit nimic. Doar s-au retras temporar în case. E liniște pe străzi, ceea ce e destul de normal. E Insula Iubirii la TV. Am rămas doar noi, ăștia care nu ne uităm. Sau care, în loc să ne uităm la emisiune, ne uităm la Fierți pe Insulă cu Ristei și Speak, fiindcă prezintă lucrurile mai pe scurt și așa economisim timp. Studiez puțin camarazii. Mulți sunt proaspeți. N-au prins carnagiul nopții anterioare. E responsabilitatea mea, ca veteran, să preiau situația. Mă ridic în picioare, îmi dreg vocea și aștept să-și ațintească privirile asupra mea. — Camarazi, știți de ce suntem aici. Nu-i putem lăsa să ne vândă țara! Să le arătăm strămoșilor noștri că încă mai curge niște sânge curat prin vinele astea și că suntem gata să-l vărsăm pentru patria noastră! Printre aplauzele lor, gândul îmi fuge la Băiat și la julitura lui de la cot. Aș fi putut să fiu eu ăla. Într-o busculadă te poți dezechilibra oricând și, dacă te prinde prost, te julești de te ia mama naibii. Patriotismul vine cu riscuri. — Să ocupăm din nou piața, până se termină Insula Iubirii și ies ăștia iar! zice un tip de lângă mine, în uralele celorlalți. Răcani. Naivi. Oameni fără direcție. Gata să alerge ca găinile fără cap în capcana dușmanului. — Nu, zic eu grav. Războiul s-a schimbat. Războiul evoluează. Grupurile mari sunt extrem de vulnerabile la V-uri de oameni care merg cu palma în față și bat obrazul. Am văzut cu toții asta. Grupuri mici. Cât să poți forma un V. Vedem un grup mare de vânzători de țară, îl împrăștiem și fugim. Între timp, recrutăm alți patrioți și, de fiecare dată când grupul depășește zece oameni, ne împărțim în două și o luăm în direcții opuse. Ei sunt mai mulți, așa că singura noastră șansă e un război de gherilă. Împart oamenii în trei grupuri mai mici și ne împrăștiem ca o molimă. Pornesc cu Eduard, Șobi, Ciprian, Andrei și celălalt Andrei. În câteva ore ajungem la zece, așa că-l las pe Șobi cu încă patru și o luăm în altă direcție. O oră mai târziu suntem iar zece și ne dividem din nou. Din grupul inițial din beci, au mai rămas cu mine doar Andrei și celălalt Andrei. Dăm peste vreo sută de vânzători de țară și intrăm în ei năpraznic. Aleargă nimiciți și-și lasă steagurile pe jos. Le eliberăm. Până dimineață număr trei victorii împotriva unor grupuri superioare numeric și un singur compromis moral: un armistițiu temporar, cât am stat, patrioți și trădători deopotrivă, la coadă la merdenele. Sunt într-o alee cu încă nouă tipi ale căror nume nu le cunosc. Toți îl știu însă pe al meu. Molfăim merdenele. Îmi dau seama că trebuie să ne împărțim din nou în două grupuri. Sunt optimist. Ne mișcăm bine. În ritmul ăsta, n-o să ne vândă nimeni țara. Ziua următoare merge din nou bine. Trădătorii sunt din ce în ce mai răzleți. Din ce în ce mai puțini. Camarazii mei se bucură. Dar eu înțeleg repede adevărul. După încă o zi îl înțeleg și ei. Ne copiază iar. Pâlcuri mici. V-uri. Palma în față, degetul pe obraz. E haos pe străzi. Oriunde mergi, vezi găști mici de patrioți și de trădători, încleștate în conflict. Am câte un steag în fiecare mână, le flutur și urlu pe unde apuc. Le dau alor mei speranță. Se vede în ochii lor. După vreo douăzeci de minute, încep să mă doară mâinile și spatele. E foarte solicitant, atât pentru triceps, cât și pentru dorsali. Oricum, nu mai funcționează. Cuvintele au și ele limitele lor. Avem nevoie de o victorie. Suntem aceiași nouă de aproape o zi. Am hotărât să nu mai accept răcani. Am nevoie de oameni cu experiență lângă mine: Mircea, Mihai, Costin, Albert, Robert, Bobi, Pilică și, cumva, celălalt Andrei, care nimerise iarăși în ceata mea și pe care nu-l recunoscusem inițial, ceea ce îl supărase oarecum. Văd un vânzător de țară cum aleargă cocoșat, spurcând cu spinarea lui de mișel vreo șase steaguri de-ale noastre. E o pradă ușoară, dar aleg să-l urmărim de la o distanță la care să nu ne observe. Vreau să știu ce face. Ajungem după el în Parcul Eroilor, unde, spre surprinderea noastră totală, dăm de cea mai mare adunare de vânzători de țară pe care am văzut-o în viața mea. Sunt cel puțin 500. Câtă frunză, câtă iarbă. E șansa noastră. Nici măcar nu e nevoie să zic ceva. Veteranii mei mă înțeleg din priviri. Sunt vârful unui V ideal. Celălalt Andrei e primul în dreapta mea. Ne-am împăcat între timp. Punem palmele în față și mergem maxim de apăsat spre ei, urlând și bătându-ne obrazul. Steagurile ne flutură pe umeri. Eu am trei. Spre mirarea mea, nu par intimidați. Dar nici noi. Mai am vreo doi metri până să ajung cu palma la unul dintre ei. Și nu se dă la o parte. De ce nu se dă la o parte? Mă mai despart câțiva centimetri de el când simt că-mi pune un deget direct în piept. Mă blochez. — Aha, mă agresezi, canalie! urlu eu, ca să mă audă toată lumea. Mă uit în jur. Camarazii mei au toți câte un deget în piept și câte un trădător cu un rânjet sfidător în fața lor, la celălalt capăt al degetului. — Ba tu mă agresezi, bicisnicule! zice cu tupeu vânzătorul de țară. — Mi-ai pus degetul în piept! — Nu. Eu doar mi-am pus degetul în față și tu ai venit cu pieptul în el. — Ce cauți tu cu degetul în față? — Dar tu ce cauți cu palma în față?! Nu ajungem nicăieri. Dar e cert că degetul lui întins în față are o rază de acțiune mult mai mare decât palma mea ținută în poziția de „stop”. Practic, el câștigă centimetri de la încheietură încolo. La mine, acolo se termină situația. Îmi joc ultima carte. Fac un pas lateral. Face și el. Fac unul în cealaltă direcție. Face și el. — Dă-te de aici, măi nătărăule! zic. — Dar dă-te tu, că eu eram deja aici, marțafoiule! zice. Continuăm dansul câteva minute. Îl fac zevzec, gogoman, fanfaron, panglicar și scelerat. Mă face haimana, nemernic, neisprăvit și secătură. Camarazii mei fac pași în spate, iar degetele adversarilor rămân lipite de piepturile lor. Ai mei se mișcă din ce în ce mai repede. La un moment dat, se întorc cu spatele la degete și dau bir cu fugiții. Le cad steagurile de pe umeri și nu le pasă. Rămân singur. Sunt încercuit. Asta înseamnă doar că pot ataca în orice direcție. Știu că, dacă dau înapoi, ticălosul va veni cu degetul după mine. Am văzut asta la colegii mei mai slabi de înger. Așa că scot jokerul din mânecă. Trag umărul drept în spate și fandez înainte, pe lângă el și pe sub mâna lui, fără să-l ating. Mai adânc în cercul de trădători de neam. Nu se așteptau la asta. Sunt singur. Nu pot să-i sparg în două. Dar mă strecor printre ei. Surprinși, întind degetele spre mine. În reluare. Eu las adrenalina la volan și evit tot. Un gând nu mă lasă să mă concentrez la acțiune. Degetul bate palma. Ajunge mai departe. Cum de nu am gândit-o? Cum de nu am văzut-o? Cum de nu am anticipat? Ce era în capul meu? Eram atât de sigur pe mine. Trec de nucleul grupului și continui să alerg printre ei. Habar n-au ce se întâmplă. Până se dumiresc, eu deja sparg grupul pe partea cealaltă și dispar printre copaci. Mă opresc într-o stație de tramvai, să-mi trag răsuflarea. Îmi dau seama că mi-am pierdut steagurile. Un nod îmi urcă în gât. Nu pentru că am rămas singur pe teritoriul vânzătorilor de țară, vânat de ei. Nu pentru că ne-au depășit tactic și au supremație terestră. Ci pentru că, atunci când eram în mijlocul lor, în nucleu, l-am văzut acolo pe vecinul Cristi. III Nici nu știu cum am ajuns într-o mică redută de patrioți. Mai mult din instinct. Sunt complet răvășit. Mă doare și într-o parte de la efort. O duzină de camarazi zgribuliți se uită la mine placizi. Se vede că nici nu mai știu la ce să se aștepte. — Am nevoie de matematicieni, jucători de go și dansatori profesioniști, zic. — Câți? întreabă unul. — Toți! Planul e simplu. Nu poți evolua peste deget ca metodă de a pune dușmanii la punct, dar poți rafina strategia. Nu poți împinge, dar poți pivota, stânga-dreapta, cu degetul în pieptul dușmanului. Îi poți schimba poziția prin permutări și, coordonat, calculat, îi poți ghida unii în alții sau în diferite spații cu o singură cale de acces, blocându-i acolo. Camarazii înțeleg și fug să dea de veste. Până la miezul nopții, lângă mine apar peste o sută de experți în cele trei domenii necesare. Formulăm. Postulăm. Teoretizăm. Aproape o mie de patrioți ne așteaptă cu sufletul la gură și cu lanternele telefoanelor aprinse, ca să le dăm vestea. Și le-o dau. Vom ataca la prima rază a dimineții. Iscoadele ne anunță că, acolo unde am întâlnit eu puhoiul, s-au mobilizat acum peste două mii de vânzători de țară. Dar nu avem de gând să dăm piept în deget și deget în piept cu ei, cum se așteaptă. Masa de patrioți va bloca punctele de retragere și breșele prin care ar putea primi întăriri. În acest timp, eu, împreună cu șapte dintre cei mai dansatori matematicieni și zece dintre cei mai competenți la matematică dansatori, vom aplica tot ce am învățat. Ne vom mișca printre ei ca o morișcă, înghesuindu-i unii în alții până capitulează, se răzgândesc în privința vândutului țării și pleacă naibii acasă. În afară de vecinul Cristi. Cu vecinul Cristi e altă discuție. Acolo trădarea de țară se simte personal. Ca și cum vrea să vândă țara doar pentru că știe că-mi pasă mie de ea. Steagurile flutură deasupra noastră, cu vârfurile dezmierdate de soare. Intrăm în ei ca-n brânză. Coregrafia noastră e perfectă. Pivotăm printre ei titanic și le zguduim umbra de organizare. Coordonarea bate numerele mari. Momentan. Brânza devine din ce în ce mai groasă. Îl văd pe vecinul Cristi, purtat de patru trădători de țară pe un jilț din steaguri. Îmi rânjește sfidător. Atunci ne împotmolim. Estimasem corect numărul de mișei, dar nu și densitatea. Puhoiul e umăr la umăr. N-avem loc printre ei nici de o fandare simplă. Asta e capcana. Să crească densitatea până când orice mișcare devine imposibilă. Dar mai am un as în mânecă. Scot geana pe care mi-a dat-o Băiat cu multe zile în urmă. Pentru o secundă mă opresc și mă gândesc cum eram atunci. Mai naiv. Mai optimist. Știam mai puține. De-aia era viața mai frumoasă. Ultimele zile m-au călit. Sunt alt om. Probabil nici nu m-aș mai recunoaște în oglindă. Suflu în geană și absolut toată lumea de pe o rază de vreo douăzeci de metri se întoarce spre mine în poziție de drepți. Bănuiam că sunt destul de mulți infiltrați printre oameni, dar nu-mi imaginam că sunt atât de puțini oameni printre infiltrați. Le arăt spre Cristi și toată lumea face o cărare până la el. Ca un culoar de turnir. Cu piepturi de cadre din servicii, armată și poliție în loc de garduri. Printre ei e și Băiat. Aproape că nu-l recunosc. Are niște ochelari de vedere acum. Și-a schimbat personajul și a reintrat sub acoperire. Îmi face cu ochiul. — Pune-l la podea, șefule! Eu și Cristi alergăm unul spre altul și ne oprim piept în deget și deget în piept. — Infamule! zic. — Nesăbuitule! îmi răspunde. Aproape ne apăsăm cu degetul în piept unul pe altul. Nivelul de violență depășește deja pragurile bunului-simț cetățenesc. — Ce fel de om își vinde țara? întreb eu, serios, dar și puțin retoric. — Chiar asta mă întreb și eu. Ce fel de om își vinde țara? — Păi zi-mi tu! — De unde să știu? Zi-mi tu! Ne blocăm. Toată lumea din jur se uită la noi. Simt că asta e bătălia decisivă. Dacă mă impun drept pilon suprem de moralitate, trădătorii n-o să aibă de ales și o să cedeze. — Tot ce știu e că niciodată un patriot n-o să înțeleagă de ce cineva și-ar vinde țara! — Așa e! urlă oamenii din jur. — Cu asta sunt și eu de acord! zice Cristi. Lumea îl aplaudă și pe el. E inexplicabil. — Orice patriot ar trebui să fie în stradă când aude că strada e plină de vânzători de țară! continuă Cristi, practic furându-mi direcția discursului. Îmi pică fisa. Îmi retrag degetul din pieptul lui Cristi și mă întorc către popor. — Oameni buni! Cine de aici e patriot cinstit și vrea să-și apere țara de ăștia care vor s-o vândă? Ia, mâna sus! Toată lumea ridică mâna. Inclusiv Cristi. — Acum, mâna sus cine vrea să-și vândă țara! Nimeni. Îi pică fisa și vecinului meu. Își dă o palmă peste frunte. Îmi scarpin și eu bărbia. Sunt nebărbierit de câteva zile. Toți arătăm obosiți și neîngrijiți. Se pare că a fost doar o confuzie stupidă. Ne-am pus degetul în piept unul altuia ca proștii. Patriot contra patriot. Așa pățești când duci lipsă de comunicare. Oftez și mă mir. Totuși, unde sunt vânzătorii de țară? Dintr-un bloc coboară un gospodar grăbit, în papuci. — Oameni buni! Am urcat până sus să beau o cană cu apă și s-o rog pe nevastă-mea să mă mai lase o oră-două la Revoluția Patrioților și nu o să vă vină să credeți ce am aflat de la televizor! Cât noi eram ocupați în stradă, ăștia ne-au vândut țara! — Cine? zice Cristi, cu gâtul umflat de ciudă. — Cum cine? Ăștia. Sistemul. Au vândut țara, s-au suit în avioane și au plecat. Ne-au păcălit! — Cui au vândut-o? insistă Cristi, cu ochii injectați și vocea răgușită. Vestea că țara e deja vândută îl lovește ca un tren în stomac. Îl țin să nu cadă. Omul în papuci continuă alarmat: — Au vândut-o și la americani, și la ruși, și la europeni, și la chinezi. Le-au dat-o la preț întreg fiecăruia, fără să le spună de ceilalți! Fac ochii mari. Rotițele se mișcă în capul meu. Frică. Șoc. Admirație. Uluire. Năucire. În sfârșit înțeleg ce s-a întâmplat. — Băă! Ăștia au luat marile puteri și le-au făcut schema Nordis! Mă întorc acasă dezcumpănit. Rufele ude s-au împuțit în mașina de spălat. Pun niște detergent și le mai dau drumul o tură.

Au înnebunit femeile! Una din două mașini e o dubă de colete. Unul din doi oameni e un livrator care cară cutii. Tocesc scările toată ziua. La fiecare apartament la care locuiește o femeie sună livratori de minim trei ori pe zi. Colete mici, colete mari, colete medii. Haine la SH. Haine la reducere. Diverse chinezării. Lucruri de care nu are nevoie nimeni. Bărbații abia reușesc să mai iasă din casă, printre cutii. Nu poți să te duci la baie fără să sari trei pachete. E jale. Cât ai citit chestia asta ea deja și-a mai comandat ceva. Cineva să le ia telefoanele din mână până nu ne sufocă pe toți în haine care arată bine doar în poze.

Șamanii moderni sunt răstălmăcitorii. Postacii de trib care iau orice eveniment complex și îl simplifică, ca să se potrivească cu credințele tribului. A) Protestele din Franța sunt despre migranți cărora li s-a urât cu binele și vor să strice vestul în care nu s-au adaptat. B) Protestele din Franța sunt despre tineri care s-au săturat ca bătrânii să controleze toată societatea, toți banii și statul să îi țină în puf, în timp ce ei nu au direcție. A) Lula e un dictator cu apucături comuniste care a condus Brazilia patru mandate, cu o mică pauză de pușcărie. B) Lula e un erou care a salvat Brazilia de fascism. A) USR-ul a vândut șantierul de la Mangalia străinilor pentru că așa sunt ei și ne vând țara. B) Șantierul de la Mangalia era o ruină căpușată de PSD și vânzarea a fost singura lui șansă de a reveni la funcționalitate A) Călin Georgescu e un patriot abuzat de sistem B) Călin Georgescu e un șarlatan care primește exact ce merită. -------------- Toate evenimentele pot fi răstălmăcite să se alinieze cu credințele tribului, dacă te concentrezi doar pe aspectele care îți convin și le ignori pe restul. De obicei adevărul e mai complex și conține părți din toate poveștile. Dar tribalilor nu le pasă de adevăr. Le pasă doar ca tribul lor să aibă dreptate. Și dacă șamanul zice că tribul are dreptate, aplaudăm, ne bucurăm și nu cercetăm mai departe.

Acum 10-15 ani toată presa mainstream globală zicea că Lula a fost cel mai corupt președinte din istoria Braziliei. Astăzi toți îl aplaudă că a oprit extrema dreaptă. Care e? Rămâneți și voi pe o singură poveste că dup-aia tot voi vă mirați că nu vă crede lumea. Bine, prost eu că am memorie. N-am băut destul. Vina mea.

Gata, știu cum o să îl scoată ăștia pe fiul lui Tudorel Toader. Dă Lia lege că nu se pune abuz sexual dacă e sub un minut.

Am ras mai mult de un minut cand am aflat ca pe abuzatorul asta nu il tine mai mult de un minut. Ahahaha gone in 60 seconds. Un baiat precoce. I-a luat mai mult sa isi puna prezervativul. Probabil multe potentiale victime au scapat pentru ca baiatu nostru deja isi umpluse chilotii de ectoplasma inainte sa o scoata. Cat ai citit textul asta, el ar fi ejaculat de doua ori. Nu incerc sa minimizez gravitatea situatiei, dar macar n-a durat mult. Pe langa potentiala condamnare. Va dati seama ca toata viata o sa fie stiut ca baiatul ala care isi varsa laptii mai repede decat isi sufla nasul? N-a trecut la nici un film porno de generic.

Un abuz rămâne abuz și dacă abuzatul este un șarlatan detestabil. Dosarul lui Călin Georgescu pentru „promovarea salutului nazist” e o inepție și un abuz. Oamenii ridică mâna când salută de biliarde de ani și faptul că naziștii aveau o variantă de chestia asta nu înseamnă că orice ridicare de mână e salut nazist. Am salutat nazist de fiecare dată când am încercat să opresc un taxi. La fel și dosarul cu distrugerea de microfoane. Care erau la el în casă. Dacă securiștii îmi pun microfoane în casă, n-am voie să le scot? De unde să știu că-s ale securiștilor? Poate le-a pus un vecin pervers să mă audă când strâng curcanul de gușă. Și chiar dacă aș ști că-s ale statului, cum adică să n-am voie să umblu la ele? Ascunde-le mai bine dacă vrei să nu umblu la ele, fmm. 2/5 dosare sunt 100% inepții. La restul de 3/5 e discutabil. Aș zice că nu știu destule cât să mă pronunț. Dar astea două sunt clar făcături penibile. Repet. Nu mai fiți tribali. Un abuz e abuz și dacă abuzatul e din tribul dușman. Nu vrei să trăiești într-o țară în care dacă ridici mâna prea sus când saluți intri la pârnaie. La fel și ailaltă. Păi așa pui microfon în casă la oricine. La un moment dat tot îl găsește și gata, dosar penal. L-a găsit. N-avea voie să-l găsească. Nu știa că n-are voie?

Am în casă, în total, 47 de microfoane care mă înregistrează. Bineînțeles, majoritatea sunt în tot soiul de electrocasnice „smart”. Nimeni din tot universul n-a avut vreodată nevoie de un cuptor cu microunde conectat la Wi-Fi, dar uite-l. Mai greu e să găsești unul care nu e. Astea sunt inofensive. Doar înregistrează tot ce fac și ce zic, ca să-mi poată ghici corporațiile obiceiurile de consum și să-mi vândă lucruri de care nu am neapărat nevoie, sub formă de abonament. „Am observat că te speli pe dinți. Nu vrei să te speli pe dinți pe abonament?” Cum ziceam, inofensive. În afară de aspiratorul-robot, care îmi mapează milimetric casa, în caz că, într-o zi, Partidul Comunist Chinez o să aibă nevoie să știe care e drumul cel mai scurt de la un geam la căcăștoarea din baia de serviciu, unde rezidez adeseori, ca să-mi dea o dronă în bot. Număr telefonul mobil ca un singur microfon, deși prin el mă urmăresc și mă ascultă peste 300 de firme care n-au nicio legătură între ele. Aș înnebuni dacă le-aș număra separat. Mai ales că se schimbă de la o zi la alta. Interesul ăsta internațional nu mă deranjează neapărat. Mai tare mă deranjează că 23 dintre microfoane sunt de la statul român. Șase de la STS, patru de la SRI, câte trei de la SPP și SIE, două de la DIICOT, unul de la DNA, unul de la Poliția obișnuită și banală și trei de la diferite parchete. Aici devine problematic. Pentru că microfoanele statului sunt, legal vorbind, un fel de polițiști mici. Chit că sunt la mine în casă, n-am voie să le arunc pe geam. Cum n-aș avea voie să arunc un milițian. Îmi fac ăștia dosar penal ca lui Călin Georgescu dacă umblu la ele. Perturbarea funcționării sistemelor informatice, cică. Practic, așa cum plămânul unui TBC-ist are niște goluri de aer în care boala a săpat și unde nu mai e plămân, casa mea are niște goluri de proprietate în care statul a săpat cu microfoane și unde nu mai e casa mea. E statul. Le-am pus stegulețe mici la toate, ca să nu mă așez din greșeală pe vreunul și să intru la bulău. Nici nu înțeleg de ce se mai chinuie să le ascundă, dacă oricum n-am voie să le ating nici când le găsesc. De ce nu-mi bagă direct în casă niște băieți cu boom-uri? Să țină microfoanele pufoase frumos, deasupra capului, unde nu bat camerele de filmare. Că dă urât să vezi microfonul pe cameră. Am vorbit cu menajera. Să le ridice delicat când șterge praful de sub ele. Să nu comită ultraj. E prea bătrână pentru pârnaie. Prea multe boli cronice. N-ar rezista. Dar am un plan. În fiecare zi mut microfoanele cu un milimetru mai aproape unul de altul. Deja orice înregistrare le bâzâie securiștilor în fundal. În câteva săptămâni o să înceapă să țiuie, după care o să se transforme într-un bârâit insuportabil. Nu te joci cu microfonia. Am mai făcut asta o dată și n-au rezistat. M-am trezit în miez de noapte cu un securist în casă. Intrase pe geam, ca Zâna Măseluță, și repoziționa microfoanele, ca să nu mai țiuie. Am vrut să-i spun ceva, dar și-a pus degetul arătător pe buze și mi-a zis: — Șșșș. Vezi că, dacă te uiți prea insistent la mine, e ultraj. Sunt curios dacă o să vină același băiat sau altul. Pe de o parte, sigur au milioane de băieți, că așa e într-un stat polițienesc. Pe de altă parte, băiatul ăla știa deja cum să meargă tiptil prin casa mea. Altul ar pierde timp învățând. În baie flopăi carne. Nonsexual, bineînțeles. Îmi balansez șoldurile până când carnea se izbește puternic de ele. Flop, flop, flop, flop. Stânga-dreapta, stânga-dreapta. Uneori față-spate. Față-spate se aude altfel decât stânga-dreapta. Șoldurile se aud la fel. Dar buricul are o sonorizare complet diferită de fleac. La buric se aude cu ecou, de la găurică. La fleac e piele dură pe piele dură. Se aude ca biciul pe coapsa calului. Știu că cei șase securiști care mă ascultă de fiecare dată când flopăi carne nu văd ce se întâmplă. Dar sunt băieți deștepți. Își dau seama de imagine după sunet. Măcar atât pot să mai fac și eu ca cetățean simplu în luptă cu statul polițienesc. Să îi flopăi niște carne în ureche.

Am în casă, în total, 47 de microfoane care mă înregistrează. Bineînțeles, majoritatea sunt în tot soiul de electrocasnice „smart”. Nimeni din tot universul n-a avut vreodată nevoie de un cuptor cu microunde conectat la Wi-Fi, dar uite-l. Mai greu e să găsești unul care nu e. Astea sunt inofensive. Doar înregistrează tot ce fac și ce zic, ca să-mi poată ghici corporațiile obiceiurile de consum și să-mi vândă lucruri de care nu am neapărat nevoie, sub formă de abonament. „Am observat că te speli pe dinți. Nu vrei să te speli pe dinți pe abonament?” Cum ziceam, inofensive. În afară de aspiratorul-robot, care îmi mapează milimetric casa, în caz că, într-o zi, Partidul Comunist Chinez o să aibă nevoie să știe care e drumul cel mai scurt de la un geam la căcăștoarea din baia de serviciu, unde rezidez adeseori, ca să-mi dea o dronă în bot. Număr telefonul mobil ca un singur microfon, deși prin el mă urmăresc și mă ascultă peste 300 de firme care n-au nicio legătură între ele. Aș înnebuni dacă le-aș număra separat. Mai ales că se schimbă de la o zi la alta. Interesul ăsta internațional nu mă deranjează neapărat. Mai tare mă deranjează că 23 dintre microfoane sunt de la statul român. Șase de la STS, patru de la SRI, câte trei de la SPP și SIE, două de la DIICOT, unul de la DNA, unul de la Poliția obișnuită și banală și trei de la diferite parchete. Aici devine problematic. Pentru că microfoanele statului sunt, legal vorbind, un fel de polițiști mici. Chit că sunt la mine în casă, n-am voie să le arunc pe geam. Cum n-aș avea voie să arunc un milițian. Îmi fac ăștia dosar penal ca lui Călin Georgescu dacă umblu la ele. Perturbarea funcționării sistemelor informatice, cică. Practic, așa cum plămânul unui TBC-ist are niște goluri de aer în care boala a săpat și unde nu mai e plămân, casa mea are niște goluri de proprietate în care statul a săpat cu microfoane și unde nu mai e casa mea. E statul. Le-am pus stegulețe mici la toate, ca să nu mă așez din greșeală pe vreunul și să intru la bulău. Nici nu înțeleg de ce se mai chinuie să le ascundă, dacă oricum n-am voie să le ating nici când le găsesc. De ce nu-mi bagă direct în casă niște băieți cu boom-uri? Să țină microfoanele pufoase frumos, deasupra capului, unde nu bat camerele de filmare. Că dă urât să vezi microfonul pe cameră. Am vorbit cu menajera. Să le ridice delicat când șterge praful de sub ele. Să nu comită ultraj. E prea bătrână pentru pârnaie. Prea multe boli cronice. N-ar rezista. Dar am un plan. În fiecare zi mut microfoanele cu un milimetru mai aproape unul de altul. Deja orice înregistrare le bâzâie securiștilor în fundal. În câteva săptămâni o să înceapă să țiuie, după care o să se transforme într-un bârâit insuportabil. Nu te joci cu microfonia. Am mai făcut asta o dată și n-au rezistat. M-am trezit în miez de noapte cu un securist în casă. Intrase pe geam, ca Zâna Măseluță, și repoziționa microfoanele, ca să nu mai țiuie. Am vrut să-i spun ceva, dar și-a pus degetul arătător pe buze și mi-a zis: — Șșșș. Vezi că, dacă te uiți prea insistent la mine, e ultraj. Sunt curios dacă o să vină același băiat sau altul. Pe de o parte, sigur au milioane de băieți, că așa e într-un stat polițienesc. Pe de altă parte, băiatul ăla știa deja cum să meargă tiptil prin casa mea. Altul ar pierde timp învățând. În baie flopăi carne. Nonsexual, bineînțeles. Îmi balansez șoldurile până când carnea se izbește puternic de ele. Flop, flop, flop, flop. Stânga-dreapta, stânga-dreapta. Uneori față-spate. Față-spate se aude altfel decât stânga-dreapta. Șoldurile se aud la fel. Dar buricul are o sonorizare complet diferită de fleac. La buric se aude cu ecou, de la găurică. La fleac e piele dură pe piele dură. Se aude ca biciul pe coapsa calului. Știu că cei șase securiști care mă ascultă de fiecare dată când flopăi carne nu văd ce se întâmplă. Dar sunt băieți deștepți. Își dau seama de imagine după sunet.

Cred că e greu să fii Dan Puric. Stai 20 de ani să faci turnee prin țară. Ții discursuri troglodit-dacopat-rusofil-mistico-ceaușiste lungi de două ore. Le spui proștilor despre gloria imaginară a poporului. Îi păcălești că sunt săraci pentru că străinii vor să le fure țara, nu pentru că românașii lor din poziții cheie sunt ori hoți, ori idioți, ori o combinație. Proștii te aplaudă. Te simți bine când crezi că problemele sunt din afara casei, nu de la tine din curte. Trec anii. Simți că ai prostit din ce în ce mai mulți. Ai spectacole peste tot. Aduni cretinii care te aplaudă și îți ies numere serioase. Te visezi președinte. Te visezi guru. Ești convins că ți-ai făcut o masă electorală și faci ce vrei cu ea. După care vine de nicăieri un șarlatan mult puțin lucrat decât tine. Zice exact aceleași chestii, dar mai simplu și mai scurt. Nu stă să-și scrie discursuri de două ore. Zice „apă hrană energie” și pleacă. Și brusc toți proștii tăi pe care i-ai cultivat în 20 de ani pleacă cu el. Te lasă cu naționalismul sculat și cu biluțele pline de iubire de țară nerevărsată. Țeapă. Ai stat 20 de ani să le faci preludiu și vine unul și le-o trage fără vaselină într-un an. Ai muncit să le bagi niște idei proștilor în cap și altul îi crăcănează cu ele. Urât. Dacă aș fi mimul, mi-aș băga unghiile în gât.

Incidentul din Bistrița cu copilul de 14 ani care a înjunghiat o profesoară și un coleg ne reamintește de ce în țările civilizate armele nu sunt la liber, ca în SUA. Dacă băiatul ăsta era american, găsea un AR-15 la un unchi și făcea un masacru. Așa a rănit ușor un om și mediu alt om. Tot sinistru dar hei, măcar n-a murit nimeni. Ce bine că nu suntem americani. Vă dați seama că pe ei îi învață la școală ce să facă în caz de vine un coleg cu pușca? E exercițiu de rutină. Cum e simularea de incendiu la noi. La 14-16 ani partea aia a creierului responsabilă cu controlat emoțiile e complet inaptă. În schimb partea aia a corpului care poate să tragă cu pușca e perfect aptă. Ba chiar la potențial maxim. Diverși ideologi o să dea vina pe internet, pe radicalizări, pe nuștiuce meme cu chuds. Sunt sigur că analiștii decreței analizează acum cum să lipească întâmplarea de ceva pericol care să facă clickuri. Nu e nimic de genul. Unii oameni sunt mai puțin rezistenți la presiune. Și dacă pui destulă presiune pe ei și-s destul de tineri, pocnesc. Atât.

Nu nu. Nu e mars impotriva violentei domestice. E impotriva violentei domestice in care femeia e victima si barbatul e agresor. Daca iti pasa de cealalta 50% din violenta domestica, in care barbatul e victima si femeia e agresorul, pleaca de aici! Nu nu. Nu e mars generalist. E socialist anticapitalist. Daca esti de centru sau de dreapta nu ai voie aici. Ne pasa de violenta impotriva femeilor doar la modul comunistoid. Daca iti plac oportunitatile aduse de capitalism, pleaca de aici! Nu nu. E anti militarizare marsul. Nu conteaza daca esti de stanga extrema. Nu e de ajuns. Trebuie sa consideri ca orice cheltuiala militara e gresita, chiar daca exista agresori la granita. Daca crezi ca tara are nevoie de aparare, pleaca de aici! Nu nu. Degeaba esti feminista comunista anticapitalista antimilitarizare daca nu tii cu Palestina. Daca ti se pare ca ambele parti comit atrocitati sau ca evreii au dreptul sa aiba statul lor, pleaca de aici! Hmm. Nu inteleg de ce sunt atat de putini oameni la marsul nostru si de ce face misto toata lumea de noi. Sigur e patriarhatul si masculinitatea toxica de vina. N-ai cu cine. Misogini.

PSD a dat șpagă în ultimele luni la doi șarlatani MAGAioți: Guilfoyle, care a fost dată afară alaltăieri, și Zampolli, care a fost dat afară ieri. Cum am mai zis, problema nu e că partidele noastre dau șpagă ca să fie băgate în seamă de MAGA. Problema e că dau șpagă la cei mai dubioși din MAGA. Ăia care nu îi pot ajuta cu nimic, pentru că sunt zburați din funcție imediat ce sunt prinși cu găinării. Sunt politicienii noștri atât de proști încât aleg doar ultimii găinari pentru șpăguit, iar ăia nu apucă să îi ajute cu nimic, că sunt imediat dați afară? Sau sunt politicienii noștri atât de spurcați încât doar cei mai dubioși găinari îi bagă în seamă? Nu vom ști niciodată. La fel cum nu vom ști niciodată din ce bani Cristela își plătește aparițiile la schizoparanoicul de Alex Jones și la propagandistul kremlinez Mario Nawfal, ca să își spună poezia cu „Georgescu președinte”, în timp ce ăia se joacă pe telefon. Dar instinctul meu de om pățit zice că, cel mai probabil, sunt banii noștri. Că banii noștri ajung la smegma MAGA. La oamenii ăia atât de corupți și nebuni încât și propriul partid se delimitează de ei. E ca și cum o țară mică ar vrea să se dea pe lângă România și ar alege să dea șpagă lui Adrian Severin, Marian Vanghelie, stegarului dac și Floricicăi Dansatoarea. Cu echivalentul ăstora din MAGA stau la masă ai noștri.

Ghiciți care dintre următoarele este titlu real de telenovelă românească pentru gospodine cu dificultăți la citire: Pișat cu parfum de lavandă Destine cu pișat de lavandă Destine cu parfum de pișat Pișat cu pișat de pișat Destine cu parfum de lavandă (hint: Nu e ăla la care vă așteptați!)

credeai că ai scăpat și când să se facă bugetul țării, pac, apare băiatul ăsta iar. ce faci?

Din ce în ce mai mulți șarlatani din politică au început să se dea loviți de „neomarxiști”. Când ceva nu le place, nici nu se mai obosesc să aducă argumente. Doar țipă că ăia sunt neomarxiști și că le sunt atacate valorile. Și atât. Ce e aia neomarxist? Nimeni nu știe. Dacă o iei ideologic, cred că toți neomarxiștii din românia ar încăpea într-un lift. De-ăla mic, interbelic, nu lift de corporație. E doar un cuvânt tribal de apartenența la trib. Tribul Ongobongo a decis că cine nu e în tribul Ongobongo e angabanga și e rău să fii angabanga că nu ești ongobongo. Atât. Asta înseamnă neomarxism. Termen folosit în special de pensionari cu 4-8 clase care abia sunt în stare să numere o bilă, darmite să înțeleagă orientări politice din punct de vedere social și economic. Bătrânei care se simt atacați. Ei au trăit toată viața într-un sistem simplu. Dacă mergi cu basca în mână și cu capul în pământ pe lângă un om cu funcție, la un moment dat o să-ți dea și ție să ciugulești din ce fură el de la stat. Tot ce atacă sistemul clasic clepto-medieval în care e obișnuit el, e neomarxist. Vrei să privatizezi ceva? Ești neomarxist. Vrei să naționalizezi ceva? Tot neomarxist. Te crezi centru stânga? Nu, bro, ești tu prost. De fapt ești neomarxist. Libertarian? Nu există așa ceva. Tot neomarxist. Din punctul în care e prostul, în orice direcție aruncă o piatră, dă doar de neomarxiști. Și în stânga, și în dreapta, și sus și jos. Peste tot numai unde dar fix unde e el ideologic nu. Evident că șarlatanii s-au prins că proștii cu riduri au fost dresați să răspundă pavlovian la cuvântul ăsta și îl aruncă oriunde n-au argumente și vor să simtă că salivează niște proști. S-a organizat și un protest zilele astea, împotriva ANTIFA, cei mai neomarxiști dintre neomarxiști. Singura problemă cu ANTIFA e că nu există în românia și nu a existat niciodată. Maxim au dat niște puberi taguri pe niște ziduri cu ANTIFA că au văzut ei la americani și li s-a părut interesant. Dar nu au existat niciodată minim doi români care să se întâlnească undeva și să zică „băi, noi suntem ANTIFA”. Sunt maxim 10 puberi care fac roleplaying. Nimeni în toată țara asta nu se crede pe bune ANTIFA. E ca și cum ai protesta împotriva lui Baubau. Sigur, ca idee, Baubau e un personaj foarte negativ. Nimeni nu ar vrea să fie vecin cu Baubau. Dar DIN FERICIRE BAUBAU NU EXISTĂ. Și nici ANTIFA. Și cel mai ridicol, protestul a fost organizat de „Honor et Patria”, o organizație de oligofreni fasciști. Băi, pune cineva botul când zic fasciștii că comuniștii sunt răi, sau când zic comuniștii că fasciștii sunt răi? E ca cum ar protesta omul care te fură împotriva omului care te bate sau invers. Nu e niciunul dintre ei din partea ta. Ambele sunt extremele toxice ale societății unde se adună subumanii ca smegma, pentru că n-au ce căuta la lumină și printre oameni normali. - „Hei hei hei, știu că sunt un extremist spurcat dar de fapt ar trebui să-ți fie frică mai tare de ceilalți extremiști spurcați decât de mine!” Dar cum ar fi să faceți pași și unii și alții? Du-te, frate, în bălării, cu nebunii tăi, dă-te acolo atacat de neomarxiști și de ANTIFA și lasă-ne în pace. Când vin băieții ăilalți îi trimitem și pe ei în niște bălării, să facă roleplaying, să se dea atacați de fasciști și aia a fost. Dacă se nimerește să fie același tufiș, treaba voastră. Important e că dacă iese cineva viu de acolo, să nu vină să ne explice ce s-a întâmplat că chiar nu ne interesează. Stați între voi, fasciști cu comuniști, tusea cu junghiul, plângeți-vă unii de alții în pungă și lăsați-ne dracu' în pace. Suntem oameni reali cu probleme reale. N-avem nevoie de rahatul vostru performativ în care vă dați cumva loviți și atacați de cealaltă extremă ca să empatizăm cu voi că nu merge. Ni se rupe. Ne e scârbă și de voi, și de dușmanii voștri cu care sincer, aveți mai multe în comun decât cu noi.